SMILE FM MOLDOVA Hincesti – Leova
Poate nu le observăm mereu, dar corpurile noastre poartă semnele durerilor din trecut. Trauma nu bate întotdeauna la ușă cu lacrimi sau crize vizibile — uneori vine în tăcere, în ticuri aparent nevinovate sau în felul în care ne ținem respirația atunci când intrăm într-o cameră plină.
Pentru rubrica Femei azi, vorbim despre acele manifestări mici, fizice, care vorbesc în locul nostru, chiar și atunci când noi credem că am trecut peste.
- Oprirea respirației – când uităm să mai „fim”
Mulți oameni traumatizați dezvoltă un tipar de reținere a respirației, mai ales în situații de stres. Este acel moment în care ți se pare că „ți se taie respirația”, dar nu pentru că alergi sau râzi, ci pentru că subconștientul tău se pregătește să… se apere.
De exemplu, o femeie care a crescut într-un mediu instabil poate observa că, de fiecare dată când șeful ridică tonul, ea își ține respirația involuntar. Este o formă de îngheț – un mecanism de supraviețuire care spune „stai nemișcată, nu deranja”.
Respirația este viață. Când o suprimăm des, suprimăm o parte din puterea noastră de a trăi conștient.
- Mușcatul unghiilor – liniștea care vine dintr-un gest compulsiv
Acest obicei începe adesea în copilărie, dar pentru multe femei, continuă tăcut și persistent în viața adultă. Este o reacție la tensiune internă, anxietate și nevoia de autocontrol într-un haos perceput.
Mușcatul unghiilor nu e doar un tic nervos – e o formă de reglare emoțională. Este gestul prin care corpul încearcă să echilibreze anxietatea pe care mintea n-o poate exprima.
Exemplu: o femeie aparent foarte sigură pe ea poate roade constant unghia mare în timp ce are o conversație aparent banală, dar care o reactivează emoțional. Ticurile ne trădează, mai ales când vrem să părem „ok”.
3. Strângerea maxilarului – furia nerostită
Femeile în special sunt socializate să fie „drăguțe”, să nu deranjeze și să înghită nemulțumirile. Ce nu spunem… rămâne în mandibulă. Strângerea puternică a dinților sau bruxismul nocturn (scrâșnitul dinților în somn) sunt semnale că cineva se luptă cu emoții reprimate, în special cu furia.
Exemplu: o mamă singură, perfecționistă și mereu cu zâmbetul pe buze, își scrâșnește dinții noaptea. În aparență calmă, dar corpul ei duce o luptă nevăzută.
- Îndoirea coloanei – când vrem să devenim invizibile
Postura spune mai mult decât o mie de cuvinte. Umerii aduși în față, gâtul înclinat, corpul strâns – toate sunt semne ale unui mecanism subtil de apărare. Este ca și cum am vrea să ocupăm cât mai puțin spațiu, să nu atragem atenția, să nu fim o țintă.
Femeile care au trecut prin forme de abuz emoțional sau fizic tind adesea să adopte această postură fără să realizeze.
- Nevoia de control obsesiv – trauma în costumul perfecțiunii
Organizarea excesivă, curățenia compulsivă sau planificarea în detaliu a fiecărui aspect al vieții pot părea calități, dar uneori sunt doar măști elegante ale unei frici profunde de haos.
Exemplu: o femeie care își planifică vacanțele la minut și intră în panică dacă planul se strică e, poate, aceeași femeie care în copilărie nu știa niciodată ce o așteaptă acasă.
Ce putem face?
Primul pas este conștientizarea. Să ne privim fără rușine, cu blândețe, și să înțelegem că micile noastre gesturi spun povești despre reziliență, nu doar despre suferință.
Respirația conștientă, terapia, journaling-ul, mișcarea blândă a corpului – toate pot ajuta să ne dezactivăm „alarmele” rămase aprinse prea mult timp.
Corpul ține minte, dar ne și arată drumul înapoi către noi. Dacă ne ascultăm, ne putem vindeca. Începem cu o respirație – lungă, conștientă și, mai ales, permisă.
